Andrei Şerban , regizorul-pedagog (I)

Scriu tîrziu despre destul de comentatul volum al lui Andrei Şerban, O biografie. E o carte importantă pentru oamenii de teatru, deoarece autorul a avut şansa să monteze mult, în multe, incredibil de multe ţări. Spune, la-nceput, că toată viaţa a stat suspendat între două lumi : România şi America, teatru şi Operă, regie şi pedagogie. Sper că va urma o continuare a Biografiei, deoarece regizorul e în plină putere creatoare, şi din 2005 pînă acum, deja a avut destule spectacole, work-shopuri,conferinţe şi ateliere care au incitat lumea...
Vorbind despre cartea sa, autorul ne-a prevenit că nu toate amintirile cuprinse aici sunt fidele realităţii: „Ştiu din teatru că, uneori, tocmai aspectele inventate dau poveştii un iz de adevăr”(p.8). Dar nimeni nu caută documentul în genul acesta de literatură specializată, nu?
În copilărie, a făcut teatru şi a regizat, chiar, spectacole cu liceeni( avea o viziune interesantă asupra lui Caragiale, dramaturg pe care, ulterior, l-a uitat). De-atunci, se pare, datează prima sa observaţie...teoretică : ”Paradoxal, o păpuşă poate avea mai mult suflet decît un actor, care uneori e prea vanitos”(p.21). Sigur că da! Dar şi păpuşarul trebuie să ştie să-i pună-n valoare sufletul. Ceva mai încolo, legat tot de păpuşă, Şerban povesteşte că un mare mînuitor, după ce scotea păpuşile din ladă, le ţinea o vreme lipite de frunte, ca să intre-n el spiritul păpuşii! Frumos!...
Compatriotul nostru a fost marcat, în primul deceniu ulterior plecării din România, de Brook şi Grotowski. Carte se vrea un omagiu indirect adus lor şi celorlalţu oameni de teatru celebri, care i-au deschis ochii asupra înţelegerii profunde a artei spectacolului. A reţinut că Brook spunea: „un actor mediocru se ascunde în spatele măştii ca să nu fie prins, ca şi cum ştie că ocupă locul altuia, prin fraudă” (p.37). Şi mai spune un lucru de bun-simţ, autorul cărţii, pe care în anii 50-60, nu-l pricepeau mulţi :”Nu poţi să fii Iago, dacă-l urăşti, dacă-l priveşti critic, din afară. Pentru a reuşi să-i dai viaţă [ca actor], trebuie să admiţi că potenţial, toţi îl avem pe Iago în noi”(p.72-73). Şi părerea mea e că interpretul musai să fie avocatul, nu procurorul eroului întruchipat. Tot despre histrion, mai atrage atenţia asupra unui pericol, pe care l-am priceput şi eu, încă de la 20 de ani, datorită lui V.Silvestru :”Dacă actorul se complace-n lacrimi, şansa e ca spectatorul să rămînă indiferent”(p.38). Nu zic că e nefiresc să plîngi, pe scenă; dar e greu, teribil de greu s-o faci artistic...
„Niciodată nu am putut să stau în sală, la o masă [ca regizor] şi să comand altora, vorbindu-le la microfon doct şi distant. Dimpotrivă, am căutat pericolul, acţiunea directă, iar faptul că eram pînă-n ultima clipă pe scenă, printre actori, m-a stimulat”(p.42). Da, e modul cel mai viu de-a conduce spectacolul. Dar nu toţi simt nevoia asta. Sau nu toţi văd ansamblul, amestecîndu-se în...detalii!
Un lucru care m-a pus teribil pe gînduri, chiar ma mîhnit, a fost următoarea constatare: ”În cazul lui Liubimov, ce e curios e că atîta timp cît a existat cenzura, el a funcţionat foarte bine. Brejnev l-a făcut să scoată din el tot ce era mai bun, mai creativ. Dar cînd a căzut sistemul, neavînd adversar,a-ncercat să-şi clădească o carieră în Occident. Dar, lipsindu-i motivaţia rezistenţei politice, energia sa artistică s-a diminuat şi talentul lui s-a stins, în timp”(p.52). Cred că e cumplit să fii martorul spectacolului stingerii unui mare talent!...De altfel, tot despre poltic, Şerban mai face o constatare la care subscriu cu ambele mîini : „Teatrul care se declară politic devine la fel de mincinos ca şi subiectul pe care-l demască”(p.52) . Şi cînd mi-amintesc că-n anii 80-90 totul trebuia să fie la noi, măcar teoretic, teatru poltic, circumscris festivalului muncii şi creaţiei libere „Cîntarea României”.
Dar undeva se şi contrazice, cred eu :”rolul artei e să filtreze trivialul vieţii printr-o viziune transparentă, să dea speranţă, nu doar să arate cît de sumbru e totul”(p.53). Dacă n-aş fi văzut Oedip, Purificare sau Tanacu...poate aş fi crezut că teoreticianul e de acord cu practicianul. Brook ar fi zis că „Diavolul în teatru se cheamă plictiseală”. Şerban nu e niciodată plicticos. Dar, cred eu, îi lipseşte, uneori, noima...Şi măsura. Lucru inexplicabil la un artist atît de talentat şi experimentat...
Tot aşa, vorbind despre o montare mai veche a Livezii, regizorul spune :”singurul meu merit e că am respectat indicaţiile lui Cehov şi am încercat să le-nţeleg, concret. Citind şi notele lui Meyerhold, am fost încurajat să dezvolt cu actorii o atmosferă de circ, de vodevil, o formă de teatru exploziv, total, care povestea nu o dramă psihologică, ci o comedie umană”(p.182). Viziunea este valabilă, desigur, dar ea nu e , totuşi, cuprinsă în didascaliile cehoviene ; de altfel, ar fi prea simplu ca un director de scenă din anul 2000 să facă o montare interesantă, doar respectînd parantezele autorului...Şerban se mai alintă, fireşte, fiindcă tot el povestea că nu era de acord cu Moni Ghelerter, cel care credea că dacă faci o distribuţie bună, restul vine de la sine. (va urma)