File dintr-un jurnal teatral

Asist la Gala UNITER. Încerc un dublu sentiment – de mîndrie şi de tristeţe.
Mîndrie – fiindcă în loja Naţionalului sunt , de data aceasta, mai mulţi reprezentanţi ai unor case regale (şi nu foşti secretari de partid, ca-n alte ocazii) ; fiindcă pe scenă urcă mulţi oameni cu prestigiu, cu bani, ori şi cu una şi cu alta şi oferă diplome laureaţilor ; se văd smokinguri şi toalete luxoase; se bea şampanie ; se vorbeşte-n mai multe limbi ; ce mai, această serbare a teatrului e un model de cum ar trebui să arate chiar o... premieră (nu doar o premiere!) de teatru în România lui 2006.
Tristeţea-mi e produsă de o realitate dureroasă şi greu de corijat : mulţi, prea mulţi artişti rămîn, an de an, înafara palmaresului. Mai clar : să zicem că-n ţară se fac, în fiecare stagiune, cincizeci de spectacole bune ( nu e o exagerare, credeţi-mă !) ; să zicem că juriul vede cincisprezece din ele; alege cîte trei nominalizaţi pentru fiecare categorie (cel mai bun spectacol , ...actor , ...regizor, ... scenograf,...text etc.); ei bine, rămîn înafara discuţiei, inevitabil, cel puţin douăzeci de excelenţi actori, cel puţin zece directori de scenă , scenografi , dramaturgi ş.a.m.d.
În schimb, sunt favorizaţi criticii – cei valoroşi pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini , şi regizorii radio/tv (care-s aproape aceiaşi, în fiecare an). Din acest motiv, se crează o inechitate : pentru un loc pe podium concurează (teoretic!) o sută de actori, douăzeci de regizori, cincisprezece scenografi, cincisprezece dramaturgi. Dar tot pentru un loc concurează (practic!) numai cinci critici sau cinci regizori ai teatrului radiofonic...hm!
Asta e regula jocului. Din păcate...
¤
Şi ca să nu ne depărtăm de subiect : ce i-o fi apucat pe 50% din premianţii recentei ediţii a Galei să mulţumească, în exces, tuturor rudelor, colegilor, vecinilor, tehnicienilor, portarilor de teatre, nou-născuţilor etc.? Săracă fantezie la discursuri mai au oamenii ăştia, tată!...
Şi o altă ciudăţenie : toţi se fereau de momentul în care Piersic va urca pe scenă. Evident, de teama proverbialei sale flecăreli. Ei bine, avertizat de 100 de ori, charismaticul palavragiu n-a confiscat discursul mai mult de 10 minute. Din păcate, Radu Beligan a depăşit – în laudatio – sfertul de oră şi, dacă nu-l chema Caramitru pe laureat, e de presupus că ar fi bătut jumătatea de ceas...Ca să vezi!
¤
Amicul meu B. se laudă peste tot că deşi spectacolul său e înjurat pe toate drumurile, totuşi, se joacă de patru luni, cam o dată la două săptămîni.
Eu am un spectacol în Iaşi care s-a jucat doisprezece ani, apoi pe motiv de boală şi dublu deces, s-a oprit. Recent, am fost chemat ...să-l refac.
Săptămîna trecută , trecînd pe la teatru, am văzut că era programat de opt ori într-o sin gură săptămînă! Culmea, nu ţin la această reprezentaţie de serviciu. Dar...
Uneori prefer să semnez o montare care se reprezintă de numai trei ori, dar are zece cro nici bune...
Greu să fii mulţumit, în lumea plină de nemulţumiţi a teatrului, nu?!...
¤
Încep să dramatizez (cam liber, ca-ntotdeauna) Soacra cu trei nurori. Ar fi a şaptea ten tativă Creangă. Lucrez cu plăcere, căci am un feeling inexplicabil de longeviv pentru hu muleştean.
La un moment dat mă-ntreb dacă Lorca a citit povestea : fiindcă ce-i Bernarda Alba a lui, decît o soacră terifiantă, aparent(?) – abordată în alt registru - din alt spaţiu şi timp?!...