File dintr-un jurnal teatral

Mă bucur că a apărut, prin grija Floricăi Ichim şi a Doinei Papp, o carte despre cel care a fost importantul om de teatru Dan Micu. Am şi eu, destule amintiri legate de el.
Spre exemplu, prin 75-76, eram împreună la premiera tîrgu-mureşeană a Tragediei omului ( excelent spectacol al lui Harag, cu mulţi actori mari – Bacs, Tanai, Lohinsky ş.a.). După pre mieră – la care s-a ovaţionat 30 de minute! – am mers împreună la un frumos restaurant din centrul oraşului. Cu noi la masă era şi o secretară literară, care ofta şi ne repeta, agasant : „Voi nu-nţelegeţi ce aţi văzut! Nu ştiţi limba, nu pricepeţi TOT ce a fost acolo, pe scenă!”
La un moment dat, stimulat şi de votcile pe care le-am luat, în deschidere, Dan s-a cam zbor şit la unguroaică :” Ete, scîrţ! Nici limba lui Ibsen, ori a lui Cehov, n-o ştim, dar asta nu ne-m piedică să pricepem foarte bine ce-au vrut dramaturgii!”. Just…
Şi o altă amintire, nu prea plăcută : eram la un festival naţional Caragiale, prin 95, parcă ; la Teatrul Mic, condus pe-atunci de Dănuţ, se juca un spectacol cu un text nemţesc, montat de Vlad Mugur; în sală, la un moment dat, a-nceput să pătrundă un inadecvat miros de…carne prăjită. Nu, nu era un clou regizoral : jos, la bufet, cineva tocmai făcea… fripturi( mi-am amin tit de finalul Scrisorii pierdute a lui Ciulei, din 1972) ! L-am văzut, deodată, pe Micu, ţîşnind de lîngă mine şi urlînd, de se-auzea în sală :” Nesimţiţilor! Nu mai puteaţi aştepta pînă după spec tacol?! Vă dau afară!”.
Despre ultima etapă din viaţa artistului, autoexilul la Vâlcea, nu mai vreau să vorbesc, fiind că nu i-ar face nici lui plăcere…
¤
Soţia unui cunoscut actor din Capitală, părăsită de soţ, mă invită acasă , în centrul Capi talei, la o cafea ; îmi arată apartamentul – mare, luminos, cu gust aranjat, impecabil mobilat. O felicit , sincer, pentru casă.
Îmi spune că nu va mai sta mult acolo – e prea mare pentru ea! Şi nu pierde ocazia să-mi atragă atenţia că bărbatul ei ( încă nu-s divorţaţi, oficial!) a plecat din căsoiul acela superb decorat, cu ferestre ce dau pe Calea Victoriei, ca să stea cu iubita într-o garsonieră, într-un pod , unde n-au nici toaletă în cameră !
„ E posibil ?!” – se-ntreabă femeia. Nu-i răspund, să n-o posomorăsc. Fiindcă,vai!, e ! Iubirea transformă o chicinetă, într-un palat. Din fericire…
¤
Ce frumos ne reaminteşte Miruna Runcan , într-un volum recent :” Criticul trebuie să vadă , mai întîi, în debutant calităţile şi în celebritate, defectele”.
Sigur că da! Dar cîţi critici au curajul s-o facă?…
¤
În piesa lui Brecht ,Galileo se plînge : „dacă tot timpul îi învăţ pe alţii, eu cînd mai învăţ?”. Ştiind asta, mai fac cîte-o pauză de două săptămîni, între cursuri : să mai învăţ şi eu. Că, Slavă Domnului, cu învăţatul nu terminăm niciodată…
¤
Ca să vezi ce rol important poate juca vestimentaţia & machiajul în …prostirea trecătorului : am aflat cu stupoare, că statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, a fost iniţial…a Ioanei D’Arc! Culmea! Cică doar i s-a adăugat, în atelier, o cuşmă, o barbă şi un buzdugan !
Si non e vero, e ben trovatto!