O vizita ciudata: moartea

Nici azi n-o pot uita. Fiindcă nici azi nu ştiu ce-a fost atunci,cu adevărat. Rămîne o amintire situată între coincidenţă, mahmureală, autoironie, erotism & paranormal! Trebuie să public acest episod, măcar pentru doza sa de inefabil...

Era prin 1978. Luna Mai, parcă (ţin minte, fiindcă era legat totul de o premieră a mea la Ploieşti!). Stăteam, pe-atunci, într-un bloc de lîngă Teatrul Nottara, la etajul cinci.

Dormean de doar trei-patru ore (ajunsesem dimineaţa, de la Ploieşti). Aud, prin vis , ”bing-bangul” soneriei. Nu deschid. Insistă. Nu deschid. Insistă. Decid să cobor din pat.

Năuc, mahmur, confuz, deschid deci uşa. O femeie potrivită ca înălţime, de circa 27 de ani, poate 30, cu părul lins şi faţa rotundă, avînd un zîmbet frumos –trist şi senzual , dar şi unul din ochi inundat de sînge, mă privea, de parcă dorea să mă hipnotizeze :

- Domnule, eşti OM?!

- Da! – am răspuns caraghios de hotărît, arătării.

Tăcere scurtă.

- Dacă eşti OM, invită-mă în casă!

- Da! – am continuat să fiu deplsat / laconic/ ospitalier.

Repet, seara avusesem o premieră, urmată de chef, apoi de un …flirt. Cînd am văzut-o pe strania musafiră, dintr-un defect incredibil de asociere, am crezut că e doamnă din noaptea trecută, prahoveanca.

Fără inhibiţii, necunoscuta a intrat în camera în care dormeam, mi-a inspectat, foarte atentă, pereţii, mobilierul, cărţile, gravurile şi, brusc, m-a întrebat dacă sunt doctor.

-Student, i-am răspuns.

-Nu la medicină?!

-Nu.

S-a întins pe pat, s-a lăsat familiar/lasciv pe spate şi mi-a comandat …un whisky, plus un Kent. Nu altceva. Culmea e că aveam atunci un Kent în bar; nu şi whisky. Am servit-o cu votcă Krepkaya – care se găsea atunci, peste tot.

A sorbit o gură, a tras un fum şi,vai!, a dat să se dezbrace, spunînd că vrea să doarmă.

Am înlemnit. Nu ştiu de ce, nu eram de acord. Simţeam că nu e cazul (da’ simţeam atipic, zău aşa!). Am pretextat că aştept o vizită. Atunci mi-a cerut…bani de hotel. Supus, i-am dat 100 de lei (camera la hotel costa, pe vremea aia, cam între 75 şi 125).

Tot ce-şi dorea, primea. Naiba ştie de ce…

-O să te mai caut, domnule! – mi-a şoptit. Şi a arborat iar surîsul acela dureros /feminin, cu care cred că, de fapt, m-a dat gata. M-a sărutat pe frunte şi a luat de pe oglindă un şirag de mătănii, primit de mine din Grecia. Mi-a spus că vrea să-şi aducă aminte de dimineţa aceea, privindu-le.

În fine, a dat Dumnezeu şi a plecat.

Nu mi-am revenit o juma’ de oră, stînd pe marginea patului şi neînţelegînd nimic. Mi-am făcut o cafea mare, mare.

După 15 minute m-am albit. Am realizat că femeia aia nu era verosimilă! N-avea ce căuta la mine-n casă. N-o ştiam. Şi nu înţelegeam de ce Mama Dracului i-am făcut toate poftele (se pare, minus una!).

Cînd mi s-a făcut tare frică, am fugit pe stradă. Nu vroiam să mă găsească iar, dacă i-ar fi dat prin cap să revină!

Am sunat la uşa scriitorului I.D.Şerban, care stătea aproape, pe Eminescu. Era un confesor de nadejde al meu, in chestiuni amoroase. El mai era si dramaturgul de succes al Teatrului Nottara, în acea perioadă. Dar fusese iniţial medic. Deci, poate că ştia mai multe despre himere, deliurum-tremens, halucinaţii post-bahice…

I-am povestit totul, sincer ,crispat şi uimit. Transpirînd şi îngrozindu-mă de tembela-mi docilitate în faţa necunoscutei.. După ce am terminat, Ideşeul- cum i se mai spunea- nu a avut nici el o reacţie de om sănătos la cap. Ba chiar , parcă vroia să-mi demonstreze, cabotin, că se aştepta la aşa ceva!...

Urlam la el şi-i spuneam „de ce nu te miri ?!Uimeşte-te, de-aia te-am abordat, să mă compătimeşti, să admiri ocultismul tărăşeniei, să mă lămureşti!…”

-Bogdane, în primul rînd, calmează-te. Apoi, află că la fel a păţit şi Horia Lovinescu, acum vreo trei ani. O fi tot aia!

A mai fumat, s-a mai plimbat prin casă, a băut o gură de whisky (şi acesta era cu whisky-ul, că făcuse preinfarct şi doctorul lui i-a zis că n-are voie altceva!).

-Da’ treaba nu-i curată!…

Am ieşit din casă. După ce am mers noi vreo doi – trei kilometri, pînă la Fondul Lite rar, am intrat la restaurantul Ovidiu, unde nimeream de multe ori, în zilele de Fond. Am comandat o sticlă (normal, luaserăm bani, amîndoi, de la Uniune) şi, după ce am sorbit în tăcere, primele două pahare, IDŞ a decretat, cu un comic involuntar, greu de egalat:

-Ştii cine-a fost la tine? MOARTEA!

Cînd a ţipat, grav, ”Moartea”, ospătarii au intrat, brusc, în bucătărie şi s-au pus pe băut. Iar femeia de la toaletă femei s-a-ncuiat acolo.

-Nu-i de rîs! Am avut timp să reflectez…Ştii ce te-a salvat? GENEROZITATEA! (atunci n-am sesizat că mă supraestima!). Dacă nu-i dădeai tot ce ţi-a cerut, te lua pe tine! Că de-aia venise! Şi de-aia te-a-ntrebat şi dacă eşti medic – fug de ăştia!…Banii, ţigările, băutura, mătăniile te-au scăpatat! Azi puteam fi la priveghi! Şi bine că n-ai lăsat-o să se dezbrace : probabil, sub bluză era doar …scheletul! Şi făceai stop-cardiac! Iar ochiul roşu în semna sete de sînge! Habar n-ai prin ce-ai trecut, băiete!…

Rămăsesem perplex. Nu credem teoria, dar nici nu-mi venea s-o iau în glumă. Mai ales că dramaturgul vorbea cu o seriozitate care impunea un fel de respect!

- Ioane…suntem oameni lucizi, nu putem crede-n holograme! O fi fost vreo derbe doaică, aflase că-s singur acasă, mahmur şi …De ce neapărat MOARTEA?!

Şerban m-a pus s-o desenez pe un şerveţel. Mi-a fost oarecum, teamă(ştiam că nu-i bi ne S-o imortalizezi, că iar te caută!).

- Nu-ţi fie frică! Ştiu eu cum scăpăm de Ea!

Am băut un whisky, să-mi fac curaj. I-am arătat-o, schiţată pe hîrtie.

- Cred că era bună, putoarea!…

Am ceva talent la desen, iar Putoarea era chiar bună! (culmea, acum îmi vine-n minte titlul cel mai potrivit pentru acest episod :BUNA MOARTE NECHEMATĂ!).

- Hai s-o distrugem!- a răcnit amicul meu, speriind, de data aceasta, clienţii localului.

Vă repet, nu-s psihopat :tot ce povestesc e , spre stupoarea tuturor, autentic. Dar priviţi totul cu umor, că umorul salvează orice, oriunde, oricînd.

Am mers amîndoi în pisoarul restaurantului Ovidiu şi, aruncînd în scoică acel chip suspect al morţii, imortalizat pe şerveţel, am făcut …pipi pe el, strigînd cu o vehemenţă caraghioasă – mai ales pentru cei care, intrînd în toaletă şi văzîndu-ne, renunţau să continue drumul :

- Nu ne temem de tine! Mori, Moarte!…Să nu mai vii! Pleacă!…Du-te!

De-atunci nu m-a mai căutat.

Peste cinci-şase ani însă, a trecut pe la prietenul meu I.D.Şerban. Cred că l-a plăcut : l-a luat cu Ea…