Eram la Praga, cu o săptămînă înaintea sosirii preşedintelui Americii în această frumoasă Capitală ( pentru mine, oraşul în care mereu m-am simţit excelent ; prefer Praga Romei, Barcelonei şi chiar Vienei!). Dacă el (Bush) nu ştia că eu sunt acolo, reciproca nu mai era valabilă : din prima clipă, aveam să fiu asaltat de imaginea & numele lui ; ziarele (care se citeau într-una, în metrou) se deschideau cu fotografia sa ; sute de demonstranţi – care împînziseră centrul Pragăi – cereau ca el să nu calce pe pămînt cehesc ; participanţii la întîlnire pronunţau, des, chiar prea des, numele său. Mai mult, cu o zi înaintea întoarcerii mele în ţară, am aflat cu îngrijorare că aeroportul de-acolo a fost închis cîteva ore bune, din motive de securitate. Dar pe mine nu preşedintele Americii mă interesa. Eram pentru prima oară ( nu-mi vine să cred, da’ e adevărat!) într-un juriu internaţional de teatru, al unuia din marile festivaluri europene ( 11 th world festival of puppet art). Eram în echipă cu reprezentanţii altor trei continente : Behrouz Gharibpour ( Iran), şeful juriului ; Sid-Ahmed Medahh (Algeria) şi Miryam Menfis Reategui Espinoza (Peru). Fiecare în felul său, interesant : Behrouz, fuma pipă într-una, şi din spatele ochelarilor îţi arunca priviri tăioase, de oţel, cînd era vorba de comentarea montărilor abia vizionate ; Miriam, mereu cu dicţionarul după ea, vorbea mult, bîlbîindu-se uşor, vorbea peste tine, comanda meniul peste tine, urla cvasi - isteric, suspect de des, Oh, my God! şi seara, spre bucuria mea, comanda un pahar de vin roşu, umanizîndu-se (zic bucuria mea fiindcă eu îi ceream zilnic ospătarului casei unde mîncam, Mohamed, fost ospătar al preşedintelui Egiptului, un pahar cu vin sau bere, şi nu vroiam să fac o impresie proastă abstinenţilor mei colegi) ; că tot vorbirăm de ne-băutori : Ahmed, cînd i-am propus să ciocnim, seara, tîrziu, după vizionări, jurizări şi festivităţi, o cupă de şampanie, a rîs şi a zis „Sorry! Eu sunt musulman!”. Ahmed umbla îmbrăcat mereu, sobru/şters, cu o bluză cafenie/gri, încheiată pînă la ultimul nasture. Vinerea, îmi povestea, era ziua lui de sărbătoare, în Algeria : mergea cu familia la moschee, se-nchina, apoi, ajunşi acasă, mîncau cuş-cuş. Nu aveam în Praga nici moschee, nici cuş-cuş, aşa că bietul african suferea teribil... Am plecat la Praga ...ca la tăiere : eu nu prea vorbesc engleza, ei...sigur nu vorbeau româna, deci, mă-ntrebam ca omul de bun simţ, cum vom putea delibera? După prima zi, m-am liniştit : Ahmed vorbea (normal!) franceza, deci, cînd mă-mpotmoleam în judecăţi, o dădeam pe frâncă şi Ahmed traducea. Norocul meu – nici unul din ei nu era englez, ori american, deci vorbeau rar şi, de multe ori, căutîndu-şi cuvintele. Culmea, jur!, înţelegeam 90% din ce spuneau. Ei, după cinci-şase deliberări, începuseră să priceapă ce vroiam să spun, prin metoda mea originală de exprimare, compusă din trei cuvinte-n limba lui Will, o frază-n limba lui Moliere, o injurie mioritică, plus interjecţii, pantomimă, rictusuri, onomatopee, step, hipnoză etc. Ce mai, pe la mijlocul stagiului, formam o echipă - deşi ne vedeam pentru prima oară...Se pare că ne vom revedea şi la anu’. Mi-o doresc! La Praga, excluzînd faptul că stăteam la un hotel departe de centru (11 staţii cu metroul!), trecînd peste faptul că trebuia să vedem & notăm şase spectacole pe zi, alergînd între trei teatre, restul era minunat : teatrele, preşedintele festivalului ( Todor, un om excepţional, factotum, regizor, manager, patron de hotel & restaurant, proprietar de magazine de păpuşi şi bijuterii , conviv inegalabil la mesele festive, un sîrb cu inimă mare ), soţia lui Adriana-Codruţa ( care m-a ajutat să trec peste emoţiile inerente aflării mele acolo, pentru prima oară), o bună parte din reprezentaţii, masa la restaurant, rarele plimbări prin oraşul păpuşilor – privind şi studiind cît mai multe din ele, prin geamul multelor magazine de gen...Am cunoscut oameni din întreaga lume, m-am şi împrietenit cu vreo cinci din ei (cu algerianul Ahmed, în primul rînd!)...Am învăţat mult, din marile reprezentaţii urmărite (mai ales din cele ale teatrului-gazdă : Cats şi Facerea lumii)... Am auzit texte româneşti, în limba noastră (Teatrul Ţăndărică – cel care a deschis festivalul) sau în rusă ( Raza de soare a lui Al.T.Popescu, reprezentaţie care...a închis competiţia). Într-un spectacol catalan, am auzit muzică de-a noastră ( Dumitru Fărcaş , Hora stacatto sau Gh.Zamfir). În localul în care ne adunam de trei-patru ori pe zi, am întîlnit trei actori care au terminat facultatea la ...Iaşi (cu Cristina, proaspătă mămică, am şi lucrat cîndva, la teatrul din Bîrlad)! În fine, în ultima zi, am fost invitat la Ambasada noastră de la Praga unde, incredibil, m-a primit chiar domnul ambasador interimar, Dan Bălănescu ( cu care am purtat o scurtă, dar plăcută discuţie despre teatru ). Cît despre Bush...ce mai conta pentru mine Bush, cînd mă simţeam atît de bine printre românii din Praga ?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu