Codul Manelelor Elegante: Cum şi cui te adresezi ?

E o problemă, uneori, vitală!
Ţin minte o anecdotă veche cu un primar care le spunea concitadinilor „râmniceni săraţi”! Mda...Pînă-n ’89 mai auzeai, pe ton răstit, pe la cozi, „un’ te-mpingi, tovarăşe?” Sau, am mai cunoscut peizani care-şi primeau soacra-n uşă cu „ mai trăieşti, coană mare?”. Am văzut şi destui limacşi care se adresau superiorului ierarhic cu şefule! Aberanţi erau şi miliţienii care te trăgeau pe dreapta zicîndu-ţi cetăţene – de parcă am fi fost în timpul Revoluţiei franceze... Silă (sau milă?) mi-e , acum, de toţi!
Dar nu mi-e ruşine nici cu grobienii care se adresează , spre exemplu, secretarelor cu păpuşă, ori duduiţă! Mai sunt comicoşi care zic casierei de la agenţia de voiaj „ce faci, viespe?” Sau linguşitori care, avînd nevoie de o acritură sexagenară cu coc, care trebuie să le elibereze un act important, eşuează-n comparaţii tip „ vai, remarcabilă doamnă, cum semănaţi cu Angelina Jolie!” Nu-i mumos să minţi, mămăiţă!...
Politeţea ne mai învaţă, draci lectori & luciferice cetitoare, să adaugăm mereu un cuvînt (o sintagmă) după afirmaţia sau negaţia simplă. Cînd ai de-a face cu o persoană distinsă, nu răspunzi „Da!” sau „Nu!”, ci „Da, domnule!” sau „Nu, doamnă!”. Pe vremuri se mai foloseau apelative gen Înălţimea Voastră, Majestate, Excelenţă...dar au trecut acele vremi, odată cu persoanele care meritau apelativul.
Cînd s-a înfiinţat Partidul Liber Schimbist, membrii formaţiunii îşi vorbeau ca-n Caragiale, cu venerabile, stimabile şi onorabile ; nu era rău – măcar, ieşea din uz!
Nu-i delicat nici să-i spui unei vecine „ce faci, Grigoreasco?” Mai bine renunţi la nume ; mai ales că, de multe ori, nici nu-l reţii. Sau îl poceşti. La spaniolii cu titluri nobiliare (ăia care au un nume...din cincisprezece nume), nici n-ai cum să i te adresezi „venit-ai, bă Miguel Jose Carmilo Buenavista Contreras Borges Garcia Lope Calderon Mihuras Lucicambo de Migura y Salvedra Natale?”...Pînă termini de rostit numele (presupunînd că-l reţii!) omul a şi plecat.
Într-o adunare, dacă suntem la tribună, nu vom zice „dragi ascultători”, nici „doamnelor, domnişoarelor şi domnilor”, nici, cum zicea Ionesco, în joacă, domnilor şi domnilor. Vom rosti, banal, doar doamnelor & domnilor (deşi nu-i sigur că-n sală sunt mulţi domni şi doamne!). Şi poate vom găsi şi o formulă de înlocuire a poncifului funest întristată adunare ; în fond, cine e trist că a dat cotu’ o băbătie antipatică de 90 de cotolani, care-a lăsat tuturor celor de faţă cîteva zeci de milioane? ...
Nu dă bine nici să-i spui unei femei doamnă ministru – că doar ministru e soţul ei, nu e ea. Am mai citit o carte de bucate veche, scrisă de o doamnă care semna Elena Colonel Bel ciugăţeanu ; n-am înţeles cine era colonelul – că doar la-nceputul secolului trecut femeile nu primeau grade-n armată (excepţie făcînd Ecaterina Teodoroiu şi Elisabeta Lipă).
În fine, în familie renunţaţi să spuneţi părinţilor mămuţă & tătuţule, mămiţico & tăticuţule şi alte diminutivuţe zaharisite. Bunicii (soacrei) nu-i mai ziceţi mamina (sună a marcă de lapte praf!), bunicului (socrului) nu vă adresaţi cu bunelule , că e ditamai octogenaru’ şi nici nu-i sigur că a fost un om bun.
Dar nici nu vă luaţi după generaţia anglofonă şi aruncaţi scîrbiţi, mestecînd gumă, părinţilor, aborigene dad sau mam’ !
Hai că v-am făcut capul calendar : gata, o lună, pauză!...