Cehov are o povestire genială în care un bărbat vrea să scrie un roman şi nu poate depăşi primul rînd, din cauza celor din jur, mai ales a femeilor. Acum zece ani am po vestit, într-un ziar, cum nu puteam să-mi termin porţia de miel, fiindcă suna într-una telefonul. Mielul, după cum se ştie, sleit n-are nici o noimă; l-am reîncălzit de trei ori, după care, fiind ars, l-am aruncat. Şi Alexandru Machedon ar fi procedat la fel…
Azi, vă voi relata cum a decurs elaborarea rubricii mele de marţi, într-o nefastă zi de luni, în care, inconştient, în virtutea inerţiei, m-am aşezat în faţa calculatorului.
Am scris supra – titlul. Apoi, titlul. Am aşternut pe ecran şi primul rînd al rubricii. Şi…atît mi-a fost! Cînd să trec la rîndul doi, “ţîr!”. Un profesor de la Moineşti mă întreba dacă-i trimit un e-mail cu lista lucrărilor mele ( texte sau spectacole) aferente avangardei . I-am spus că n-am timp acum să mi le-amintesc. ”Păcat!” – a murmurat dezamăgit / ame ninţător şi a închis.
Mă-ntorc la monitor : recitesc primul rînd. Apăs pe prima literă din rîndul doi, dar …alt ”ţîr!” . Tot el : nu ştiu pe altcineva care s-a ocupat de domeniu? Că el face acum bibliografia generală, exhaustivă, a avangardei, şi ar fi păcat să scape vreun român…Îi dau telefonul doamnei C. Îmi mulţumeşte rece.
Fac cei doi metri şi jumătate ( distanţa dintre telefonul fix şi birou) bombănind şi vreau să scriu litera a doua din rîndul doi. Fatalitate! Sună mobilul : un student mă-ntreabă, candid, dacă eu ţin grevă sau vin la cursuri? Îi spun că vin, dacă apuc să scap de telefonagii. Cum mobilul e chiar lîngă mine, îl pun jos şi mă reped să scriu nenorocita aia de literă cu numărul doi din păgubosul ăla de rind doi, din ghinionistul ăla de articol…
Cum intuiţi, sună acum şi mobilul şi fixul, deodată ! În paranteză fie spus, cel mai tare mă enervează, de cînd am mobil (adică, de circa nouă ani!) , această simultaneitate blestemată a apelărilor! Ore-ntregi nu te sună nimeni, şi deodată, fixul & mobilul în ace laşi timp! Ba uneori, pe mobil, auzi şi sunetul acela afolant al unui alt telefon care te ape lează, în timp ce vorbeşti! Of!...
Revin, deci : la urechea stîngă un redactor-şef mă întreabă dacă am o maşină cu ca re să mă duc la Bacău, fiindcă ar veni şi el ; la urechea dreaptă, o amică îmi susură cum că mi-ajung sarmale la prînz, ori vreau şi răcituri? Zic un “da!”, răspicat, ambelor tele foane şi mă-ndrept, bătînd mărunţel din buze, spre calculatorul pe care am început să-l urăsc aproape la fel de mult precum pe invenţia lui Bell…
Ce s-o mai lungesc : în acea dimineaţă, n-am putut trece, cu nici un chip, de rîndul patru : aveau nevoie de mine, taman atunci, un editor cam boem din Iaşi, o conferenţiară panicardă din Timişoara, un discipol care ţine cură de slăbire din Baia Mare, directorul unui muzeu din Vaslui, un doctorand aflat înaintea susţinerii tezei, soacra mea îngrijorată de drumul lung al băiatului pînă-n Italia, un actor care scrie versuri de la un teatru de copii, o studentă de la Timişoara care mi-a transmis vestea că un coleg de-al ei a filmat … nud, un zăpăcit care-a greşit numărul, un vecin grijuliu de la Bucureşti, un prieten – cam beat - de la Constanţa, directorul isteric al festivalului de umor din Reşiţa, un dramaturg bolnav din Bîrlad, preşedintele juriului care urma să mă premieze la Bacău, directorul unei Academii moldave care urma să-şi lanseze o carte, o candidată la Teatru apetisantă şi un îndatoritor patron de local celebru.
Articolul respectiv a fost terminat de un prieten care nu are telefon, deoarece eu făceam duşuri reci & şocuri calde (electrice), la Socola.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu