Toată viaţa am suferit de complexul Adrian Năstase : mi se părea că sunt un fel de in telectual antipatic, bicisnic, care stîrnesc dispreţ proletariatului şi pe al celorlalţi oameni din po por. Eram convins că figura mea are ceva care respinge şi genul meu de-a deschide gura, în lătură , din pornire, companionii virtuali.
M-am înşelat : în ultimele trei zile am fost acostat pe stradă, în mod destul de decent, de trei ipochimeni care, pentru un altul, ar fi putut deveni utili & interesanţi. Eu nu sunt inspirat, nici comunicativ şi nu ştiu să-mi fac prieteni; dar simplul fapt că respectivii nu au trecut indife renţi pe lîngă ursuzul de mine, mă umple de nădejdea că, mai ştii, în curînd s-ar putea să devin sociabil…
Concret : mergînd pe strada Petru Rareş, cam pe lîngă casa lui Michi Zaim ( unde-a funcţionat restaurantul), văd că mă opreşte o persoană exagerat de creolă, cu o sticlă borşită de soare sub braţ şi mă atacă, ruşinat/măgulitor :
- Mă numesc Stănescu şi-s din Ciurea ; aveam adresa unui domn care a acceptat să-mi boteze puradelul, dar am pierdut-o. Deci, nu aţi dori să ne-nrudim? La noi, la naşi se dau cadouri babane – o brăţară de aur, cercei de aur, ceas de…
I-am explicat că-s flatat, dar nu cred că pot corespunde exigenţelor celebrei familii Stă nescu din Ciurea ; eu abia dacă am după ce bea apă, iar în apartamentu-mi modest de numai do uă camere, nu-s şanse să-ncapă viitorii fini, atunci cînd (prea des) vor veni-n vizită la naşi…
Omul, dezamăgit, a acceptat refuzul condiţionat : numai dacă-i ofer ceva finului, în semn de consolare. Aveam 2 lei la mine, pentru a-mi cumpăra ziarul ; i-am oferit magraonului, jenat şi am trecut pe lîngă el, cu privirea plecată, iute ca fulgerul. Singura mea palidă satisfacţie e că am, pesemne, figură de om cumsecade, din moment ce sufletiştii balaoacheşi mă vor de naş, „din prima”…
Mai trece o zi şi, pe strada gării, un tip la fel de închis la ten, mă salută timid; îi răspund, ca orice om civilizat. Încurajat, se apropie şi-mi şuieră cu timbru de ventriloc :
- Nu doriţi o bormaşină Bosch?
Nu, nu doream. Dar întrebarea m-a făcut să mă umflu-n pene, de mîndrie : adicătelea, a veam moacă de ins care ştie să umble cu o bormaşină! De om al muncii care, cum pune mîna pe o bormaşină, începe să dea găuri în stînga şi-n dreapta, depăşind recordul stahanoviştilor…
În fine, mai trec (nici)24 de ore şi, pe la colţul străzii gării cu linia de tramvai ce urcă-nspre centru(ce coincidenţă! toate se petrec în zona gării!), doi tineri civilizaţi, ţinînd nişte foi în mînă, mă acostară zîmbind sănătos :
-Aveţi o clipă liberă? Noi strîngem fonduri pentru copiii orfani şi, nu-i aşa, un gest de caritate vă asigură mulţumirea sufletească pe tot restul zilei…
Am refuzat politicos, explicînd că mai curînd aş dona bani pentru maturii orfani, care trag de le sar capacele ; dar faptul că li s-a părut colectorilor stradali că am figură de om cu bani şi o mină de om milos, m-a ridicat în proprii-mi ochi!
Cu toate acestea, am început să circul mai prudent, înafara casei : nu de alta, dar nici prea multă mulţumire de sine nu-i bună…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu