Fetita - Baba

Era prin 1972-1973,în timpul studenţiei.Ca să mai scot un ban , printre altele, făceam reportaje la revista VIAŢA MILITARĂ . Odată , chiar sosit din delegaţie-veneam de la un spectacol al asamblului de estradă al armatei din Cluj (nu pot uita nici azi titlul:Şi dragostea…face armată! ) , n-am de lucru şi intru într-o librărie bunicică,de pe bulevardul 6 Martie(viitor Gheorghiu-Dej ;ori invers?!):LIBRARIA MILITARĂ.
Localul nu atrăgea prea mult super-esteţii,aşa că aici mai găseai cărţi şi fără ”pachet ” (pe vreme aceea , autorii căutaţi erau cuplaţi cu maculatura : vroiai Umberto Eco, luai şi un Ion Meiţoiu ! doreai J.Clavel? Musai să cumperi şi-un Traian Uba etc.).
Încep deci să răsfoiesc,cu grijă,o carte luată din raft: vânzătoarea,o băbătie mică,uscată,acră şi rea,ţipă la mine: „Pune-o la loc!”
M-am uitat mirat la ea ; dar cum sunt din zodia taurului, trebuie oleacă de zădăreală, pînă-mi sare ţandăra. Deci, mă supun ordinului, deşi fără chef.
După trei minute, iau altă carte, interesat :”Ţi-am zis să nu le răsfoieşti ?! ” con tinuă acritura.
„Ce …nu-i voie? ” întreb cu ostentativă neştiinţă.
„Nu ! ”-îmi dădu cu tifla, stricăciunea.
„De ce?” – continui, cu oarecare cabotinism .
„Fiin’ că le strici şi după aia nu le mai vînd! D-aia!”
Cum eu, cititor serios de volume şi gazetar deja cunoscut, mă credeam pe vremea aceea, oricum - superior uneia care doar păzeşte opurile, nu mă mai abţin şi devin mojic (adică, vorbesc pe limba ascuţită a senilei):
„Nu primesc lecţii de la o oafă! ”(nu ştiam ce înseamnă oafă, dar auzisem cuvântul la V.Silvestru , când vroia să se vadă clar , că dispreţuia matracucile).
Băbătia a dat în clocot (era, categoric, isterică)
„Cum îţi permiţi huliganule?! Ştii tu cine-s io?”
I-am explicat că „Nu”.
„Io-s nevasta generalului Fetiţa!”…
După ce am rîs de numele acela… strict - cazon, am ripostat:
„Ce spui? Io chiar scriu la Viaţa militară ,aşa că nu mă impresionezi. Şi poate mă iau de tine-n revistă! ”…
BREF: Scorpia a dat afară lumea din librărie, a-ncuiat cu yala uşa de la intrare şi apoi ieşind prin spate, s-a întors cu doi tipi care aveau banderole roşii pe braţ; pe ele scria ori „pază” ori ”patrulă ”- nu îmi mai aduc bine aminte. Decrepita le-a ordonat vlăjganilor : ”păziţi-l bine pe golan ! ” şi a ieşit, pesemne să-l cheme pe bărbat’ său.
Dacă unul dintre cei doi nu ar fi fost Florică, prieten cu colegul meu de la actorie, Nelu Chelaru (actualmente, angajat la Comedie),fotograf al CCA, cu care băusem , de câteva ori , cine ştie ce-ar fi ieşit de aici…
Da’ Florică mi-a făcut cu ochiul şi-a zis şuierat : ”Întinde-o! Baba-i nebună!”
L-am ascultat. Pînă seara, aproape c-am uitat incidentul.
A doua zi dimineaţa, m-a sunat căpitanul Lotreanu să mă informeze c-am încurcat-o, soţul ţăcănitei fiind , într-adevăr mare sculă , prin Consiliul Politic Superior al Armatei!…
Eram fiert. M-am dus la restaurantul beţivanilor (Casa Scriitorilor).Acolo, pri etenul meu de atunci ,V.Băran,din solidaritate,după ce ascultat istoria , l-a sunat pe Mitică Rădulescu (şeful revistei,un om cumsecade!) şi zis că el nu va mai publica vreodată în jegul ăla de fiţuică .L-a convins şi pe Petru Vintilă să-l sune pe Rădulescu: a anunţat şi el că nu va mai da o foaie, mizerabilei publicaţii care-l scoate din sumar pe promiţătorul Ulmu. Au mai sunat, pînă seara, încă cinci scriitori care s-au dezis de VIAŢA MILITARĂ.
Evident , după doar o lună, toţi ne regăseam cu voluptate, în paginile prestigiosului mensual. Şi mai mult, pe statele de plată ale armatei. Că omul bun (şi sărac!) nu-şi permite să ţină ranchiună…