Sponsori, sponsorizări etc.

Cînd mă gîndesc la acest subiect – atît de des comentat în ultimii nouasprezece ani – nu pot să nu-mi amintesc cîteva întîlniri ale mele, de prin anii 90-95, cu Valentin Silvestru. În fiecare din ele, după ce marele teatrolog se mira cum de nu reuşeam eu să-mi găsesc un sponsor – pentru cărţi, ori spectacole – decreta cu o simplitate care mă înnebunea, pur şi simplu :” Metoda e la-ndemîna oricui şi e veche de cînd lumea ! Bate şi ţi se va deschide ; cere şi ţi se va da!”…
Eu am încercat de cîteva ori, să bat : nu mi-a deschis nimeni! Am cerut, cu obrajii stacojii, de jenă : nu mi-a dat nimeni, nimic! Pesemne, nu am vocaţie pentru asta. Aşa că, după două-trei eşecuri, m-am resemnat să nu mai cer nimic şi să nu mai aştept sponsorizări, fiindcă n-am noroc la ele…
E adevărat, prin 1999, aflîndu-mă la Bucureşti, la un şpriţ, cu amicul meu Nicu Apostol, l-am convins pe un alt amic comun, posesor al unui salariu supra-decent, să-mi avanseze 100 de dolari pentru tipărirea unei cărţi. A fost singura dată cînd, pot spune, a mers totul ca pe roate. Cartea a şi apărut, în două luni. Dar, fiind un caz izolat în biografia-mi tenebroasă, putem spune că aceasta ar constitui excepţia probatoare de reguli…
Dar fiindcă tot l-am pomenit pe Silvestru : cînd vedea că nu poate obţine bani, cerea …produse! La decernarea premiilor naţionale de umor pe 1995, spre exemplu, eu am primit un serviciu de porţelan chinezesc, Gagniuc – un curcan, Cavadia – un mierloi , iar biata Rodica Tott (o femeie care nu cîntărea mai mult de 36 de kilograme),doi saci de cartofi de cîte 25 de kile! Nici unul din noi nu ne-am supărat pentru…originalitatea premiilor, fireşte!…
Eram, prin 1991, în biroul unui director de teatru, din vest ( vestul ţării, fireşte) ;acesta ofta de Mama Focului, fiindcă nişte lăutari din Republica Moldova, cărora el le reţinuse camere la hotel, plecaseră în zori şi nu achitaseră cazarea. Suma era măricică (cam două salarii bune, în ziua de azi). Mi-era milă de el, văzînd cum oftează, se frămîntă, se plimbă prin birou şi fumează fără pauză. Dar, la un moment dat, s-a oprit, iluminat :”Îl sun pe Zamfir!”( Zamfir era un prosper om de afaceri local, care – culmea! - iubea teatrul). Într-adevăr, Zamfir a venit nu doar cu banii necesari achitării hotelului, dar şi cu o sticlă de whisky, pe care am terminat-o toţi trei, cu maximă plăcere, într-un timp minim. Ce m-a mirat, atunci : omul nostru a scos pur şi simplu banii din buzunar, i-a dat şi n-a cerut nici chitanţă, nici formular de sponsorizare! Hm…
Prin 1999, eram cu Dorel Vişan în biroul lui de la Cluj ; cum stăteam noi la voroave, intră, tristă, contabila şefă a Naţionalului şi-i spune, cu glas de Hecubă :”Dorel, ne lipsesc 55 de milioane ca să dăm salariile!”…Eu m-am blocat : suma mi se părea incredibil de mare!
Dar directorul de-atunci al Naţionalului, după ce a oftat histrionic şi a rostit, cu ton de martir” ce v-aţi face fără mine?!”, a pus mîna pe telefon şi a cerut cu directorul unei Bănci locale : într-o oră avea banii! Sau, altădată, eram la Bacău şi George Mihăiţă i-a povestit, în faţa mea, directorului teatrului de-acolo, cum nereuşind să vîndă, la un spectacol al Comediei, mai mult de 100 de bilete, s-a dus la primar ; Sechelariu i-a cumpărat restul de bilete( pînă la umplerea sălii) din banii lui! (şi şi-a trimis, apoi, obligatoriu, subalternii la teatru).
Dacă n-aş fi fost martor la toate aceste întîmplări, aş fi crezut că-s fabulaţii. Din fericire, ele-s realităţi care ne ajută să trecem oleacă mai simplu prin lume. Lumea tranziţiei , lumea artei, lumea fantasmelor noastre care, iată, uneori au acces la generoase atitudini… pragmatice.